Cometa IKEYA-MURAKAMI

Nou descoperita cometa  C/2010 V1 (Ikeya-Murakami) ofera un spectacol bun pentru oricine are un telescop, o curte şi un ceas cu alarmă. Ceasul este pentru a va trezi înainte de zori, şi telescopul este pentru a o vedea, in aproprierea lui Saturn. 

Leonid Elenin a obtinut aceasta fotografie cu un telescop robotic in New Mexico.

ACTIVE SUNSPOT

 NOAA forecasters say there is a 70% chance of M-class solar flares during the next 24 hours. The source of the blast would be active region 1121 emerging over the sun's eastern limb:

Image credit: Solar Dynamics Observatory [larger image]

Indeed, AR1121 is already crackling with an M2-flare on Nov. 4th and an M1-flare on Nov. 5th. So far none of the flares has been geo-effective, but this could change as the sun's rotation turns the blast site toward Earth in the days ahead. Readers with solar telescopes are encouraged to monitor developments.

Comet Hartley 2's nucleus

COMET ENCOUNTER UPDATE: NASA's Deep Impact (EPOXI) probe has just completed its 435 mile flyby of Comet Hartley 2's nucleus. The spacecraft has turned its high-gain antenna toward Earth and data are being transmitted to mission control at JPL. The first raw images have just arrived and, even without processing, they are spectacular:

The first five close-up images: #1, #2, #3, #4, #5 

A press conference will be held this afternoon at 4 pm EDT to discuss the results and to reveal even higher-resolution images. Tune into NASA TV to follow events live.

Soarele, steaua de langa noi

Trăim în atmosfera extinsă a unei stele active. Aici am trăit mereu, dar acum începem să conştientizăm. Este provocarea omului modern de a întelege la o altă dimensiune natura şi universul. Dacă în 1957 omenirea pornea spre cucerirea spaţiului cosmic şi începea să îşi privească planeta de sus pentru a o cunoaşte mai bine, în zilele noastre orizontul cunoaşterii s-a schimbat la graniţele heliosferei şi spre galaxie. 

Heliosfera reprezintă zona de influenţă a Soarelui şi a vântului solar. Ea are forma unei bule uriaşe  ce se întinde până aproape de centura lui Kuiper şi a cărei structuri exterioare (heliopauza) este determinată de actiunea vânturilor galactice şi a vântului solar supersonic, ce îşi încetineşte viteza dincolo de orbita planetei Neptun. La graniţa heliosferei se află heliopauza, ce se întinde probabil la 100 UA (unitaţi astronomice) de la Soare. Forma exactă şi distanţa până la heliopauză nu sunt încă bine cunoscute. Câteva staţii spaţiale (Pioneer 10 şi 11, Voyager 1 şi 2) sunt în drum spre această zonă. Voyager 1 şi Voyager 2 au părăsit zona de acţiune a vântului solar supersonic la aproximativ 85 UA şi au intrat în heliopauză. Satelitul IBEX (Interstellar Boundary Explorer), lansat în 2008, a găsit ceva necunoscut până acum, o bandă de atomi neutrii încărcaţi energetic ce par a fi rezultatul interacţiunii heliosferei cu galaxia. Aşa cum şi staţia Cassini a relevant, înteracţiunea dintre heliosferă şi galaxie pare a fi controlată de presiunea particolelor şi densitatea de energie a câmpului magnetic.

Motorul activităţii solare este prin excelenţă magnetic. Magnetismul solar se formează prin acţiunea dinamo în tahoclină, stratul de tranziţie dintre două regiuni cu regimuri distincte de rotaţie, interiorul solar cu rotaţie aproape rigidă şi zona convectivă cu rotaţie diferenţială. Câmpul magnetic bipolar general al Soarelui este purtat în spaţiu de către vântul solar. Datorită rotaţiei diferenţiale a straturilor atmosferei solare cât şi a zonei convective (zona de deasupra tahoclinei), stratul de curent determinat de polarităţile opuse ale câmpului magnetic general al Soarelui (neutru din punct de vedere magnetic) este deformat astfel că spaţiul interplanetar apare cu zone  sectoriale din punct de vedere magnetic. Structura tridimensională a acestuia are aspectul fustei unei balerine care face o piruetă. Figura 2 schiţează o secţiune a câmpului magnetic interplanetar  şi orbita Pământului: se observă zone cu linii de câmp magnetic ce pleacă de la Soare şi zone cu linii orintate spre Soare, despărţite de graniţe sectoriale (straturi de curenţi). 

Această structură sectorială a spaţiului interplanetar reprezintă o primă consecinţă a magnetismului solar. Insă lucrurile trebuie privite în mod dinamic, ţinând cont de ciclicitatea activităţii solare care este marcată din aproximativ 11 în 11 ani de inversarea polilor magnetici ai astrului. Activitatea solară constă în apariţia mai multor fenomene în atmosfera Soarelui, ca manifestare a magnetismului astrului, fenomene ca petele solare, erupţiile, protuberanţele, ejecţiile de masă, găurile coronale, curenţii coronali, s.a. Cea mai lungă serie temporală de observaţii astronomice se referă la grupurile de pete solare, ca manifestare a regiunilor active, astfel că marcarea ciclurilor solare este legată de seria numărului relativ de pete (numărul Wolf). La minim solar (număr minim de pete) există mai puţine zone sectoriale în spaţiu (două), dar acestea se înmulţesc odată cu înaintarea în ciclul solar.

Spaţiul interplanetar este deci modelat de magnetismul solar ce este purtat spre graniţele heliosferei de către vântul solar. Pe parcursul ciclului solar de 11 ani, de la minim spre maxim, fenomenele active se înmulţesc şi astfel şi spaţiul interplanetar devine subiectul acţiunii solare. Atunci când ejecţii coronale de masă se suprapun peste vântul solar ele domină condiţiile fizice din spaţiu, astfel putem vorbi de vremea spaţială (space wather). Termenul de vreme spaţială se referă la condiţiile de pe Soare şi din vântul solar, magnetosferele planetare, ionosfera şi termosfera, care pot influenţa performanţele sau integritatea sondelor spaţiale sau a sistemelor tehnologice terestre şi pot afecta viaţa şi activitatea umană, cât şi sănătatea, confom definiţiei date de Planul National de Vreme Spaţială al Statelor Unite.